BRĂȚARĂ UNISEX TAI CHI | PERLE DE LEMN SFÂNT ȘI SIMBOLUL YIN-YANG | ATRAGE SĂNĂTATEA ȘI ABUNDENȚA *

BRĂȚARA UNISEX TAI CHI | PERLE DE LEMN SFÂNT ȘI SIMBOLUL YIN-YANG | ATRAGE SĂNĂTATEA ȘI ABUNDENȚA

Perlele de lemn au diametrul cuprins între 5 și 7 mm, brățara din piele are lățimea de aproximativ 10 mm, simbolul metalic aprox. 35 x 10 mm, diametrul YIN-YANG, 10 mm.   Brățara este versatilă, se potrivește tuturor încheieturilor, atât pentru bărbați cât și pentru femei.

Sunt practicate multe forme de tai chi, atât tradiționale, cât și moderne. Deși nu se cunosc cu exactitate originile, cea mai veche practică atestată documentar este din satul Chen, Henan. Cele mai multe stiluri moderne își urmăresc dezvoltarea până la cele cinci școli tradiționale: Chen, Yang, Wu (Hao), Wu și Sun. Practicanți precum Yang Chengfu și Sun Lutang, la începutul secolului XX, au promovat această artă pentru beneficiile sale pentru sănătate. Tai chi a fost inclus în 2020 pe Lista UNESCO a Patrimoniului Cultural Imaterial al Umanității.
Denumirea „tai chi”, cea mai comună ortografie în limba engleză, nu este o romanizare standard a denumirii chinezești a acestei arte (chineză simplificată: 太极拳; chineză tradițională: 太極拳; lit. „Taiji boxing”). Numele chinezesc a fost scris pentru prima dată în mod obișnuit în limba engleză folosindu-se sistemul Wade-Giles ca „tʻai chi chʻüan”, însă vorbitorii de limba engleză l-au prescurtat în „tʻai chi” și au renunțat la semnul de aspirație. De la sfârșitul secolului al XX-lea, pinyin a înlocuit Wade-Giles ca fiind cel mai popular sistem de romanizare a limbii chineze. În pinyin, tai chi se scrie taijiquan (tàijíquán). În limba engleză, tai chi este uneori denumit „shadowboxing”.

Filozofia chineză, în special gândirea taoistă și confucianistă, formează fundalul conceptual al tai chi-ului. Primele texte de tai chi includ citate încorporate din clasicii chinezi timpurii, precum I Ching, Marea Învățătură, Cartea Documentelor, Înregistrările Marelui Istoric și Zhuangzi, precum și din gânditori chinezi celebri precum Zhu Xi, Zhou Dunyi și Mencius.

Sursele timpurii ale tai chi-ului sunt fundamentate în cosmologia Taiji. Cosmologia Taiji apare atât în filozofia taoistă, cât și în cea confucianistă, unde reprezintă sursa unică sau mama lui yin și yang (reprezentată prin simbolul taijitu ☯ . Tai chi se bazează, de asemenea, pe teoriile chinezești despre corp, în special pe învățăturile taoiste neidan (alchimie internă) despre qi (energia vitală) și despre cei trei dantian. Cheng Man-ch’ing subliniază fundalul taoist al tai chi-ului și afirmă că acesta „ne permite să atingem stadiul de yang pur nediferențiat, care este exact același lucru cu „concentrarea qi-ului și dezvoltarea moliciunii” a lui Laozi”.

Ca atare, tai chi se consideră o artă marțială „internă” (neijia) axată pe dezvoltarea qi-ului. În China, tai chi este clasificat în grupul Wudang al artelor marțiale chinezești – adică arte aplicate cu putere internă. Deși termenul Wudang sugerează că aceste arte își au originea în Munții Wudang, el este folosit doar pentru a distinge abilitățile, teoriile și aplicațiile neijia de cele ale grupării Shaolin, sau waijia (stiluri dure/externe)

Tai chi adoptă, de asemenea, idealurile taoiste de înduioșare care învinge duritatea, de wu wei (acțiune fără efort) și de cedare în tehnica sa de artă marțială, păstrând în același timp ideile taoiste de autocultivare spirituală.